|
Într-un alt timp, într-o altă vârstă poetică
Nu mai scrisesem nimic de mult timp.
Toate astea erau scrise deja.
Moartea ei după un deceniu de suferinţă
Nici fir de poezie în capul meu.
Oarecum dus de pe lume fumez o
ţigară.
Atât.
Suntem, în 5 noiembrie '93 spre
seară,
eu, mormântul proaspăt, crucea
simplă de lemn.
Pâlpâirea primelor lumânări.
O tufă la doi paşi de mormânt.
Gândul că la primăvară va
avea flori de la această tufă.
Până atunci, mizeriile iernii o,
brad frumos, fulguiala
din martie.
Aprind lumânări.
Fumez o ţigară. Atât.
Ajuns acasă frânt, incapabil de
altceva decât să dorm,
m-am întins în camera copiilor pe patul
nedesfăcut.
Şi iată, s-a întâmplat să
visez.
Nu mai visasem nimic, de mult timp.
Toate acestea erau visate, chiar fumate
deja.
Cum şi sunt: visate, fumate.
Ei bine, am visat – în somn instantaneu la
ceas de seară –
un poem dumnezeiesc. Textul, scris pe aer,
cu litere cursive aurii,
se derula ţeapăn, lent,
implacabil,
de sus în jos, dinspre cer spre
pământ.
Senzaţia că acest text îmi
aparţine de-acum
era pregnantă, copleşitoare,
extatică.
La trezire, starea asta incomparabilă
s-a topit ca aburul.
Nici un vers în memorie, nici un cuvânt.
Ca în urma unei juisări
o sfârşeală în măruntaie dureros
de dulce.
Şi fulguranţa acelei imagini a
textului derulându-se lent,
înspăimântător de lent,
dinspre cer spre pământ.
Trag din ţigară.
Atât.
Într-un alt timp, într-o altă
vârstă poetică oho,
pe când trăiam în interiorul poeziei
ca într-un halou mistic
visam adesea poeme.
Poeme extraordinare, dumnezeieşti !
La trezire, imaginea lor mentală se
risipea cu ultimele
rămăşiţe ale somnului.
Lucrul la poem – ţigara, cafeaua,
pagina albă, goală –
se consuma prin încercări
(tatonări) succesive
de-a rescrie poemul visat, „ideal”.
O existenţă mai angajată,
mai plină
nici tâmplarul nu are.
Nici astronautul.
Nici moaşa comunală.
Poemele din somn, a căror
lectură o face spiritul
ca pe-o îmbăiere clandestină în
lumina unei alte lumi,
sunt cele mai teribile, stranii, pur
şi simplu frumoase,
din câte mi-a fost dat să citesc.
Pe lângă ele, acestea,
scrise/rescrise, tipărite aici,
au neajunsurile (ca să nu spun defectele)
oamenilor în comparaţie cu presupusa,
uluitoarea
perfecţiune a zeilor.
Bref: mormânt simplu de om, de femeie.
Cruce simplă de lemn. O tufă de
liliac
la doi paşi de mormânt.
În mormânt, sub pâlpâirea primelor
lumânări (înstelată de-acum?)
vocea cu care am scris, rescris
toate astea, în gând.
|
D’un autre
temps, d’un autre âge poétique
Je n’avais plus écrit depuis longtemps.
Tout cela était déjà écrit.
Sa mort après une décennie de souffrance.
Aucun grain de poésie dans ma tête.
Comme détaché du monde je fume une cigarette.
C’est tout.
On est le 5 novembre 1993 vers le soir,
moi, le tombeau frais, la croix simple en bois.
La flamme des premières chandelles.
Une touffe à deux pas du tombeau.
La pensée qu’elle en aura des fleurs au printemps.
Jusqu’alors, les misères de l’hiver, oh, beau sapin,
la neige de mars.
J’allume des chandelles.
Je fume une cigarette. C’est tout.
Rentré chez moi épuisé,
incapable de faire autre chose que de dormir,
je me suis allongé sur le lit
encore fait de la chambre des enfants.
Et voilà qu’il m’est arrivé de rêver.
Je n’avais plus rien rêvé depuis longtemps.
Tout cela était rêvé, même déjà fumé.
Comme tout y est d’ailleurs : rêvé, fumé.
Eh bien ! j’ai rêvé
dans un sommeil instantané à l’heure du soir – un poème divin.
Le texte, écrit sur l’air, en lettres claires, dorées,
se déroulait raide, lent, implacable,
de haut en bas, du ciel vers la terre.
La sensation qu’il m’appartient dès lors
était prégnante, accablante, extatique.
Au réveil, cet état incomparable
s’est dissipé comme la vapeur.
Aucun vers dans la mémoire, aucun mot.
Comme après une jouissance
une défaillance aux entrailles, douloureusement douce.
Et la fulguration de cette image du texte
se déroulant lentement,
une lenteur épouvantable,
du ciel à la terre.
Je fume.
C’est tout.
D’un autre temps, d’un autre âge poétique, oh,
alors que je vivais au cœur de la poésie
comme dans un halo mystique,
je rêvais souvent des poèmes.
Des poèmes extraordinaires, divins !
Au réveil, leur image mentale
s’évanouissait en même temps que les derniers
instants de sommeil.
Le travail au poème – la cigarette, le café,
la page blanche, vierge – se consommait par des tentatives
(tâtonnements) successives
de réécrire le poème rêvé, « idéal ».
Une existence plus engagée, plus comblée
le menuisier n’en a pas.
Ni l’astronaute.
Ni la sage-femme communale.
Les poèmes rêvés, dont l’esprit fait la lecture
tel un bain clandestin dans la lumière d’un autre monde,
sont les plus terribles, étranges, tout simplement les plus beaux
que j’ai eu le privilège de lire.
Comparés à eux, ceux-ci, écrits/réécrits, y imprimés,
ont les inconvénients (pour ne pas dire les défauts)
des gens en comparaison avec la perfection imaginée, éblouissante, des
dieux.
Bref : un tombeau simple d’homme, de femme.
Une croix simple en bois.
Une touffe de lilas à deux pas du tombeau.
Au tombeau, sous la flamme des premières chandelles (étoilée dès
lors ?)
la voix avec laquelle j’ai écrit, réécrit
tout cela, dans mon esprit.
|
|
eu, Martha şi Marcel
cineva să-mi arate în fiecare zi
iată fraza
cu care trebuie să începi astăzi
pentru a ajunge departe.
o frază puternică,
luminoasă
în stare a mântui (justifica)
oricâte obscurităţi ar
conţine
în urmă restul.
ceva în genul acesta:
m-am ridicat în sfârşit, am dat
colţul –
şi deodată îmi apăru în
faţă
verticală
marea.
„ai bătut la toate uşile care nu
dau nicăieri
şi de singura prin care poţi
intra
şi pe care ai căutat-o în zadar
o sută de ani întruna
te loveşti fără să
ştii şi ea se deschide”
( Le
Temps Retrouvé, tom I )
Martha: oh, dar desigur!
şi eu aveam să pierd devreme ce
ora înainta.
aşadar m-am ridicat decis, am dat
colţul străzii
numai din câţiva paşi
şi deodată îmi apăru în
faţă
marea.
înţelegeţi?
nu o parte din mare,
nu un golfuleţ oarecare cu vreo
splendidă plajă,
ci marea stând în picioare
verticală şi
ameninţătoare.
eram, existam eu şi marea
măsurându-ne din priviri
(Marcel: mă interesează deosebit
de mult
cum îmbătrânesc chipurile)
într-o singurătate din ce în ce mai
stranie şi apăsătoare,
aşa că am intrat în ea
îmbrăcat, am parcurs-o
până a doua zi către seară
când ajunsesem pe malul dimpotrivă
unde iată stau şi aştept
(hallali hallali:
arie de corn de vânătoare
de obicei vesteşte că cerbul
este încolţit)
aşezat pe o bancă la trei-patru
paşi de colţul
unei străzi al cărei nume îmi
scapă hallali hallali.
Martha: în timp ce el mă reţinea
privindu-mă
cu ochii lui
mari şi trişti.
Marcel: maintenant que vous savez le
chemin
j’espère que vous reviendrez
(numai să nu-mi luaţi în
seamă chipul
căci par mort).
|
moi, Marthe et Marcel
que quelqu’un me montre
tous les jours voici la phrase
par laquelle on doit commencer aujourd’hui le poème
pour aller loin.
une phrase éclatante, rayonnante
ayant le pouvoir de sauver (justifier)
toutes les obscurités
que le texte aurait retenues par la suite.
quelque chose de ce genre :
je me suis enfin levé, j’ai tourné au coin de la rue,
et tout à coup a surgi devant moi
verticale
la mer.
« tu as frappé à toutes les portes qui ne donnent sur rien
et contre la seule par laquelle on puisse entrer
et que tu aies cherchée en vain cent ans de suite
tu te heurtes sans le savoir et elle s’ouvre »
(Le temps
retrouvé, tome I)
Marthe : oh !
mais naturellement !
et moi j’allais perdre puisque l’heure avançait.
donc je me suis levé décidé,
j’ai tourné au coin de la rue
j’y ai fait quelques pas
et soudain
a surgi devant moi
la mer.
vous comprenez ? non pas un bout de mer,
ni un petit golfe quelconque avec une plage splendide,
mais la mer debout
verticale et menaçante.
il n’y avait que moi et la mer
nous mesurant des regards
(Marcel : je
suis extrêmement préoccupé par
la manière dont les visages vieillissent)
dans une solitude de plus en plus étrange et accablante,
si bien que j’y suis entré habillé, je l’ai traversée
jusqu’au lendemain vers le soir
lorsque j’ai atteint l’autre bord
où voilà que je m’arrête à attendre (hallali hallali :
air de cor de chasse
d’habitude il annonce que le cerf est capturé)
assis sur un banc à trois-quatre pas d’un coin
d’une rue dont je ne me souviens plus hallali hallali.
Marthe : pendant
qu’il me retenait en me regardant
de ses grands yeux tristes.
Marcel :
maintenant que vous savez le chemin
j’espère que vous reviendrez
(il ne faut pas surtout regarder mon visage
car j’ai l’air
d’être mort).
|
|
O bufniţă de zece tone
n-au întâlnit
armonia, tunetul armoniei prea tari,
asta, da,
lanţuri-lanţuri
într-o casă departe,
chiar
zăpada subţire
a
îmbrăţiţării din moarte.
n-au întâlnit
armonia, tunetul picurând
otrava armoniei
prea tari
cu un scurt
zuruit sub o rază pustie.
şi
dulăii: dulăi –
doar urechi sub
o rază târzie.
şi din nou
un foarte scurt zuruit lanţuri-lanţuri.
n-am întâlnit
armonia nici eu.
am întâlnit – ca
să vezi! –
seara la
masă între ai mei
arborele fix al
muţeniei.
şi
vertebrele clevetind – şi ai mei –
acel ram
înflorind în şira spinării mele,
acel ram de
vârf,
acel ram.
şi pe ram
o
bufniţă de zece tone.
(îmi apăru
clar destinul)
|
un hibou de dix tonnes
ils n’ont pas rencontré l’harmonie.
le tonnerre de l’harmonie trop forte,
cela, oui,
des chaînes-des chaînes
dans une maison lointaine,
même la neige délicate
de l’étreinte dans la mort.
ils n’ont pas rencontré l’harmonie.
seul le tonnerre en versant
le poison de l’harmonie trop forte
tel un lourd bruit sous un rayon tardif.
et les chiens de garde : les chiens de garde –
rien que des oreilles sous un rayon tardif.
et de nouveau le très lourd bruit
des chaînes – des chaînes.
je n’ai pas rencontré l’harmonie moi non plus.
j’ai rencontré – dis donc ! –
le soir à table entre les miens
l’arbre impassible du silence.
et les vertèbres médisant – et les miens –
ce rameau fleuri au sommet,
ce rameau.
et sur le rameau
un hibou de dix tonnes.
(il m’apparut clair le destin)
|
|
poemul sfielii
de unde va sări iepurele acestui
poem?
câmpul e gol ca în palmă
ploile încă nu au căzut
nu se vede nicăieri vreun tufiş,
fie şi des-
frunzit.
omul e gol,
cineva
(abia)
l-a zărit.
pune-ţi pe umeri o haină şi
haide
vino la toamnă să strângem via/
viaţa pe deal.
acolo ne trage pe noi tare aţa
(fie, cea a limbii s-a rupt).
nimic sentimental, existenţa
continuă
totuşi doamna aceea, nu ştiu cum
îi ziceai
este întotdeauna singură?
m-aş duce uneori pe la dânsa, mai
ales iarna
dar este într-adevăr singură?
cred că tot mai greu îi vine
să-şi împletească
fără nimeni, albe, cosiţele.
ale naibii cosiţe, ascund ele ceva.
iepurele acestui poem?
umbra-iepurelui? ştii, planta aceea
ca un brăduţ
verde-verde
da, da
planta aceea care nu-i bună la nimic
chiar dacă uneori, copil
am adus-o în casă.
fiindcă era verde.
şi răcoroasă.
şi ascundea ceva.
|
le poème de la crainte
d’où jaillira
l’étincelle de ce poème ?
le champ est désert, clair,
les pluies ne sont pas encore tombées,
on ne voit nulle part un bosquet,
même défeuillé.
l’homme est nu, quelqu’un
(à peine)
l’a aperçu.
mets un manteau sur tes épaules et viens,
viens en automne cueillir le raisin/
la vie sur la colline.
voilà ce qui nous attire.
(soit, le fil de la langue s’est rompu.)
rien de sentimental, l’existence continue,
cependant cette dame,
je ne sais pas comment tu l’appelais,
est-elle toujours seule ?
je passerais parfois chez elle, surtout en hiver
mais est-elle vraiment seule ?
je crois qu’elle a de plus en plus de peine
à tresser seule ses cheveux, blancs,
perfides cheveux, ils cachent quelque chose.
l’étincelle de ce poème ?
une asperge ? tu sais, cette plante comme un petit sapin
vert-vert
oui, oui,
cette plante qui ne sert à rien
même si parfois, lorsque j’étais enfant
je l’ai apportée dans la maison.
puisqu’elle était verte. et fraîche.
et cachait quelque chose.
|
